Suicidul la bărbați în România: semnele care se văd înainte

Un bărbat de 38 de ani mi-a spus, la a treia ședință, că se gândește la moarte în fiecare dimineață, pe drumul spre serviciu. Lucra la aceeași firmă de nouă ani. Nimeni de acolo nu observase nimic. Nici el nu spusese nimănui — nu pentru că ascundea, ci pentru că, în capul lui, nu era ceva de spus. Era doar felul în care arătau diminețile.

Articolul ăsta e despre de ce se întâmplă asta mai des la bărbați, ce se poate vedea dinainte și ce se poate face. Nu e o listă de sfaturi generale. E ce văd în cabinet și ce spun datele.

Dacă tu sau cineva apropiat treceți printr-o perioadă grea chiar acum, există ajutor disponibil: Alianța Română de Prevenție a Suicidului — 0800 801 200 (vineri–duminică, 19:00–07:00), sau 112 în situații urgente. Nu e nevoie să fie o criză ca să suni.

Ce spun cifrele

România stă sub media europeană la rata sinuciderilor: 8,33 la suta de mii de locuitori în 2023, față de 10,37 media Uniunii Europene, potrivit datelor Eurostat. În cifre absolute, 1.588 de decese într-un an. Tendința e în scădere constantă de un deceniu — în 2013 rata era 12,24.

Sub totalul ăsta se ascunde însă o diferență pe care o discutăm mult mai rar. Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, în România se sinucid de aproximativ 4,5 ori mai mulți bărbați decât femei. Asta înseamnă că peste 80% din decesele prin suicid sunt ale bărbaților. Media globală e de 2 la 1. Noi suntem mult peste.

La nivelul Uniunii Europene, proporția e similară: bărbații reprezintă 76,4% din totalul deceselor prin suicid, cu o rată de 16,9 la suta de mii față de 5,0 la femei. Riscul crește semnificativ cu vârsta — de la 0,2 la suta de mii sub 15 ani, la 17,3 după 65 de ani.

Deci: rata generală scade, dar dezechilibrul între bărbați și femei rămâne unul dintre cele mai mari din Europa.

Paradoxul: mai puține diagnostice, mai multe decese

Aici e partea care nu se leagă la prima vedere.

Femeile primesc de aproximativ două ori mai des un diagnostic de depresie. Femeile ajung mai des la psiholog și la psihiatru. Femeile raportează mai des tristețe, anxietate, lipsă de speranță — în orice studiu, în orice țară.

Și totuși bărbații mor de patru ori și jumătate mai des prin suicid.

Explicația comodă ar fi că bărbații suferă mai puțin, dar cedează mai brusc. Nu cred asta și nu o susține nimic din ce văd în cabinet.

Explicația mai probabilă e că depresia la bărbați e sub-diagnosticată pentru că nu arată așa cum am învățat noi să o recunoaștem. Criteriile clasice descriu tristețe, plâns, vorbit despre lipsa de sens. Un medic de familie întreabă „vă simțiți trist?” și primește „nu”. Și are dreptate omul — nu e trist. E altceva, pentru care nu i-a dat nimeni un cuvânt.

Cum arată depresia la bărbați

În cabinet, tabloul cel mai frecvent la bărbați nu e tristețea. Sunt patru lucruri, de obicei împreună.

Iritabilitate în loc de tristețe

Primul semn pe care îl observă familia nu e că omul plânge. E că a devenit insuportabil. Se enervează din nimic, răspunde tăios, nu mai suportă zgomotul copiilor, se ceartă în trafic. Acasă i se spune că s-a schimbat. La muncă, că are „o atitudine”.

Furia e una dintre puținele emoții pe care un bărbat crescut în cultura noastră are voie să le arate. Așa că multe lucruri se traduc în furie înainte să ajungă la suprafață — inclusiv disperarea.

Retragere, nu apropiere

Femeile aflate în suferință tind să caute oameni. Bărbații tind să dispară. Se retrag în muncă, în telefon, în garaj, în drumuri lungi cu mașina. Nu pentru că nu le pasă de cei din jur, ci pentru că a fi cu cineva înseamnă riscul de a fi întrebat ce ai.

Un om mi-a descris asta perfect: „singurul loc unde nu trebuie să fiu nimic e mașina, în parcare.” E același mecanism pe care îl descriu medicii epuizați, doar că la ei are un nume acceptat social.

Muncă excesivă, care pare virtute

Ăsta e cel mai bine camuflat. Un bărbat care muncește 12 ore pe zi e lăudat, nu îngrijorat. Dar munca poate fi ultimul lucru care încă funcționează — singura parte din viață în care omul mai are un rol clar și un rezultat vizibil. Restul s-a golit.

De-asta performanța cedează ultima. Mult după ce omul a încetat să mai simtă ceva.

Consum și comportamente de amorțire

Alcool seara, pariuri, viteză, muncă până la epuizare, orice care umple spațiul în care altfel ar fi liniște. Nu e slăbiciune de caracter. E automedicație pentru o stare care nu are nume.

De ce nu cer ajutor

Aici e miezul, și nu e despre curaj.

Creștem băieții cu o condiție lipită de valoarea lor: ești bun dacă duci. Dacă te descurci, dacă rezolvi, dacă nu te plângi, dacă ești cel pe care se bazează ceilalți. Repetată de suficiente ori, condiția asta nu mai e o regulă exterioară. Devine identitate: „eu sunt cel care se descurcă”.

În psihoterapia centrată pe persoană, asta se numește condiție de valorizare — ai voie să fii acceptat doar dacă îndeplinești ceva. Iar în timp, lucrurile care nu se potrivesc cu imaginea aia nu mai ajung la conștiință. Nu sunt ascunse. Sunt neaccesibile.

Când vine ceva care nu se duce, apare o problemă care nu e de voință, ci de limbaj. Ce simte omul nu mai încape în ce crede despre sine. Iar ce nu încape nu dispare — doar nu mai poate fi spus. Nici altora, nici lui.

De-asta, când îl întrebi direct „ce ai?”, răspunsul sincer e „nimic”. Nu te minte. Chiar nu are cuvinte pentru ce i se întâmplă — și asta e o abilitate care se poate învăța, nu o trăsătură de caracter.

Și de-asta a cere ajutor nu e resimțit ca un pas practic, ci ca o recunoaștere că ești altceva decât ai crezut că ești. Pentru mulți bărbați, asta e mai greu decât să ducă în continuare.

Ce se vede înainte

Suicidul nu e o decizie bruscă luată într-o seară proastă. E capătul unui drum lung, pe care se văd lucruri — dacă știi la ce să te uiți.

Semnalul nu e omul care se plânge. Ăla încă vorbește, deci încă are legătură cu ce simte. Semnalele reale sunt mai tăcute:

• Retragerea treptată. Nu mai răspunde la mesaje, refuză invitații, se vede tot mai rar cu oamenii care contau.
• Aplatizarea. Nu mai e nici bucuros, nici supărat. Un „bine” la orice întrebare. Vorbește despre lucruri grele pe un ton egal, ca despre vreme.
• Renunțarea la ce îi plăcea. Bicicleta rămâne în balcon din decembrie. Nu mai citește, nu se mai uită la meciuri, nu mai ascultă muzică.
• Schimbări de somn și apetit. Se trezește la patru dimineața și nu mai adoarme. A slăbit fără să țină dietă. Mănâncă pentru că trebuie.
• Vorbe aparent banale despre a fi o povară. „V-ar fi mai ușor fără mine.” „Oricum nu contează.” Spuse în treacăt, cu jumătate de gură, adesea în glumă.
• O liniște bruscă după o perioadă grea. Acesta e cel mai înșelător. Familia răsuflă ușurată — pare că i-a trecut. Uneori chiar așa e. Alteori e liniștea cuiva care a încetat să se mai lupte.

Și un ultim lucru, mai puțin cunoscut: pierderea capacității de concentrare. Un om care nu mai poate citi un articol până la capăt, deși e meseria lui, e un om care a rămas fără resurse.

Dacă te regăsești în asta

Câteva lucruri pe care le spun în cabinet, și pe care le cred.

Faptul că nu ai un motiv clar nu înseamnă că nu ai dreptul să ceri ajutor. Cei mai mulți oameni care ajung la mine nu au o tragedie în spate. Au o acumulare pe care nimeni n-a văzut-o, inclusiv ei.

A cere ajutor nu contrazice faptul că ești un om care duce. Îl confirmă — doar că de data asta duci ceva care nu se duce singur.

Gândurile despre moarte nu te fac nici periculos, nici nebun, nici cazul cuiva. Sunt frecvente, se tratează, și trec. Cel mai important lucru pe care îl poți face cu ele e să le spui cu voce tare unei singure persoane.

Iar dacă nu vrei să fie cineva apropiat — există linia de la finalul articolului, medicul de familie, sau un psiholog. Nu trebuie să fie o conversație perfectă. Trebuie doar să fie una.

Dacă e cineva apropiat

Cea mai frecventă întrebare pe care o primesc de la partenere, mame, prieteni: „mi-e frică să întreb, ca să nu-i dau idei”.

Nu funcționează așa. Cercetarea e clară pe punctul ăsta: a întreba direct pe cineva dacă se gândește să-și pună capăt vieții nu crește riscul. De cele mai multe ori îl scade, pentru că e prima dată când omul poate spune adevărul fără să se strice ceva.

Ce ajută

Întreabă direct și simplu, fără ocolișuri și fără voce de urgență. „Te-ai gândit vreodată că n-ai mai vrea să fii?” e o întrebare pe care o poate pune oricine.

Rămâi după ce ai întrebat. Cel mai important lucru nu e întrebarea, ci ce faci în minutul de după: dacă te sperii și schimbi subiectul, omul învață că a avut dreptate să tacă.

Fii concret. „Te duc eu joi la medic” ajută mai mult decât „ar trebui să vorbești cu cineva”.

Rămâi în viața lui și după ce pare că a trecut. Perioada de după e adesea cea mai riscantă.

Ce nu ajută

„Ai atâtea pentru care să fii recunoscător.” Adevărat și complet inutil — omul știe deja, și asta îi adaugă vinovăție.

„Alții o duc mai rău.” Nu e o competiție și nimeni n-a câștigat vreodată așa.

„Trebuie doar să te aduni.” Dacă s-ar putea prin voință, ar fi făcut-o de mult.

Panica. Dacă reacționezi ca la o urgență de gradul zero, îl înveți că ce simte e prea mult pentru ceilalți. Calmul tău e informația cea mai utilă pe care i-o poți da.

Ce funcționează, de fapt

Suicidul e prevenibil. Asta nu e o formulă de încheiere optimistă, e ce arată datele.

Depresia răspunde la tratament — psihoterapie, medicație, sau ambele, în funcție de severitate. Un om prins la începutul alunecării are nevoie de săptămâni. Același om, peste un an, are nevoie de luni.

În ce fac eu — psihoterapie centrată pe persoană — lucrul central nu e să-i explic omului ce are. E să existe un loc în care poate spune ce simte fără ca relația să se schimbe din cauza asta. Pentru cineva care a învățat de la trei ani că are voie să existe doar într-o anumită formă, experiența asta e, în sine, terapeutică.

Iar când e nevoie de mai mult decât atât — de evaluare psihiatrică, de medicație, de o rețea de siguranță — asta se discută deschis, nu se ocolește.

Întrebări frecvente

De ce se sinucid mai mulți bărbați decât femei?

Există mai mulți factori care se suprapun. Depresia la bărbați e sub-diagnosticată pentru că se manifestă adesea prin iritabilitate, retragere și consum, nu prin tristețe declarată. Bărbații cer ajutor mai târziu și mai rar, pentru că a cere ajutor intră în conflict cu felul în care au învățat să se vadă pe ei înșiși. Iar izolarea socială e mai frecventă la bărbați după 40 de ani. În România raportul e de aproximativ 4,5 bărbați la o femeie, față de 2 la 1 media globală.

Care sunt semnele că cineva se gândește la suicid?

Retragerea treptată din relații, aplatizarea emoțională (nici bucurie, nici supărare), renunțarea la activități care îi plăceau, tulburări de somn și apetit, remarci aparent banale despre a fi o povară sau despre lipsa de sens, și — paradoxal — o liniște bruscă după o perioadă grea. Semnalul nu e omul care se plânge, ci omul care a devenit foarte tăcut.

E periculos să întreb pe cineva dacă are gânduri de suicid?

Nu. Cercetarea arată constant că a întreba direct nu crește riscul și nu „dă idei”. De cele mai multe ori aduce ușurare, pentru că e prima ocazie în care persoana poate spune adevărul. Mai important decât întrebarea e ce faci după: dacă rămâi calm și prezent, omul învață că poate vorbi despre asta.

Cum arată depresia la bărbați?

Frecvent nu ca tristețe, ci ca iritabilitate, retragere din relații, muncă excesivă și consum de alcool sau alte comportamente de amorțire. Mulți bărbați descriu nu durere, ci absență — „nu mai simt nimic”, „totul e greu”, „nu mai e nimic”. Performanța la muncă cedează ultima, ceea ce face ca problema să fie observată foarte târziu.

Unde pot cere ajutor în România?

Alianța Română de Prevenție a Suicidului are o linie telefonică gratuită la 0800 801 200, disponibilă vineri, sâmbătă și duminică între 19:00 și 07:00. În situații urgente, 112. Pentru ajutor de durată: medicul de familie poate face o trimitere, iar un psiholog clinician sau psihoterapeut poate fi contactat direct, fără trimitere.

Un ultim lucru

Cifra aia — de 4,5 ori mai mulți bărbați — nu e despre bărbați care sunt mai fragili. E despre bărbați care au învățat prea bine să nu ceară.

Dacă ai ajuns până aici citind pentru tine: nu trebuie să știi ce ai ca să ceri ajutor. E suficient să știi că nu mai merge așa.

Alianța Română de Prevenție a Suicidului: 0800 801 200 (vineri–duminică, 19:00–07:00). Urgențe: 112.