Mihai vine cu o singură cerere: spune-mi ce să fac

Telefonul a stat pe masă toată ședința, cu fața în sus. Nu a sunat niciodată — s-a aprins de câteva ori. Mihai nu l-a atins, dar de fiecare dată ochii i-au coborât o secundă. Apoi reveneau.

— Edi, spune-mi ce trebuie să fac. Am venit pregătit. Pot să iau notițe.

Era luni dimineața, ora 9. Cu o seară înainte se certaseră. Urât. Au dormit separat. Toată noaptea i-au răsunat în minte cuvintele Dianei. A trecut de o mie de ori prin scenariul unui divorț. „Lasă că o să vadă ea cum e!!" Apoi realiza cât ar fi de greu să renunțe la tot ce au construit împreună. Dimineață a căutat un psihoterapeut și a rezervat primul slot liber.

Conduce 70 de oameni într-o firmă de software. Are 39 de ani. La 8:54 era deja în sala de așteptare.

Costum, fără cravată. Stătea ca un om care a învățat de mult că trebuie să stai bine — și nu mai știe să stea altfel.

— Mihai, ce ai înțeles din ce ți-a spus aseară?

A tăcut. Nu mult — vreo zece secunde. Apoi:

— Că trebuie să schimb ceva. Dar nu mi-a spus exact ce. Asta sper că pot să discut cu tine.

Mă întrebam dacă i-a trecut prin minte că Diana probabil i-a spus deja ce — într-unul din ultimii cinci ani. Mă întrebam dacă a auzit-o.

Am tăcut și eu o vreme. Suficient cât să devină inconfortabil. Mihai nu se foia. Stătea în fotoliu cum stă un manager într-o ședință cu un client important — atent, gata să noteze.

Și aici am fost din nou tentat să-i spun ce să facă. Când o să scap de automatismul ăsta de a găsi soluții pentru alții? Pentru că ar fi fost ușor. Aveam, sincer, vreo trei ipoteze plauzibile despre ce se întâmpla în relația lor — pe baza a cincisprezece minute de conversație. Toate ar fi sunat inteligent. Niciuna nu l-ar fi ajutat cu nimic.

I-am spus, în schimb, ceva foarte scurt. Nu o întrebare grea. O întrebare simplă pe care, după cum mi-am dat seama imediat, nimeni nu i-o pusese niciodată — nici el lui, nici ea lui, nici el ei.

Patru minute. Atât a durat tăcerea după. Mihai se uita undeva între genunchii lui și mochetă, fix într-un punct, fără să se miște. La un moment dat a respirat adânc. A părut surprins de propria respirație.

Când a vorbit, nu a răspuns la întrebare. A spus:

— Cred că nu știu să răspund.

Am stabilit să ne vedem joia, la aceeași oră. La plecare nu și-a luat notițe.

S-a ridicat, s-a dus la ușă. Pune mâna pe clanță. Se oprește. Se întoarce pe jumătate spre mine.

— Edi. E ciudat. Mi-e… nu știu. Nu rău. Nu bine. Ceva.

A așteptat o clipă. Cred că aștepta să-i dau un cuvânt. Tentația a fost mare. Și o doză de plăcere a fost și ea acolo — că un om ca el îmi cere mie un cuvânt. Nu i-am dat niciunul.

A deschis ușa și a ieșit.

Am rămas singur în cabinet vreo cinci minute, înainte de următorul. M-am gândit la cum, pentru un om obișnuit să comande oameni, „nu am cuvântul" e probabil una dintre cele mai grele propoziții pe care le poți spune cu voce tare. Nu pentru că nu îți știi cuvintele. Pentru că, brusc, descoperi că ai întotdeauna doar șase, și niciunul nu se potrivește.

Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.