Bogdan mi-a demonstrat, cu argumente, că nu are o problemă
Bogdan mi-a explicat, în primele zece minute, de ce pokerul nu e un joc de noroc.
Avea dreptate. Asta era problema.
Intră exact la fix. Costum închis, cămașă fără cravată, pantofi care costă mai mult decât ședința. Se uită o secundă la fotoliu, la canapea, alege fotoliul. Avocat.
Se așază drept. Pune telefonul în buzunar — nu pe masă. Gest pe care nu-l văd aproape niciodată.
— Edi, înainte să începem, vreau să fiu sincer. Nu știu dacă am nevoie de terapie. Probabil că nu. Dar am ajuns la concluzia că merită să verific.
Nu era o scuză. Era o poziție. Bogdan își stabilise un cadru înainte să intrăm, așa cum intri într-o sală de judecată cu strategia scrisă. Oamenii care fac asta se tem, de obicei, că fără cadru pierd ceva. Nu m-am grăbit să i-l iau. Într-o primă ședință, cel mai ușor mod să pierzi un om e să-i muți scaunul de sub el.
— Bine. Spune-mi ce te-a adus aici.
Tace. Nu din indecizie. Ca cineva care știe ce vrea să spună și cântărește cum s-o spună.
— Am întâlnit pe cineva. Un fost coleg de liceu. Cipi — îl chema Ciprian, dar toți îi ziceau Cipi. Era cel mai bun din clasă la matematică. A făcut ASE, a lucrat în imobiliare. Ne pierduserăm din vedere de vreo zece ani. L-am văzut întâmplător, pe o terasă, cu o bere în față.
Se oprește.
— Și?
— Nu mai are apartamentul. L-a vândut. Lucrează pe comision, la o firmă de asigurări. Divorțat de doi ani. Are un copil pe care-l vede o dată la două săptămâni. La treizeci și patru de ani.
Le spunea organizat, la persoana a treia, ca pe un dosar. Fără milă, fără superioritate — cu o precizie care semăna mai mult a frică decât a detașare. Am observat ordinea în care le-a pus. Nu banii primii. Divorțul. Copilul văzut o dată la două săptămâni.
— Ai vorbit cu el?
— Nu. L-am văzut de la distanță. Nu m-a văzut.
Tăcere.
— Și de ce a pierdut tot, Cipi?
— Cazinou. (o pauză) Ruletă, în principal. Am auzit de la un coleg comun.
Aici a apărut prima nuanță pe care Bogdan a strecurat-o fără să pară că o strecoară. „Ruletă, în principal." Ca și cum ar fi contat ce anume. Ca și cum ar fi existat o ierarhie, și el ar fi știut exact pe ce treaptă stă.
— Și asta te-a adus aici.
Nu e o întrebare. O știe.
— Cam. Nu imediat. Am stat două nopți și m-am tot întors la niște lucruri. La cât joc. La frecvență. La cât loc îmi ocupă în cap. Și mi-am zis că merită să vorbesc cu cineva. Nu pentru că am o problemă. Ca să fiu sigur că nu am.
„Ca să fiu sigur că nu am." Probabil nu-și dădea seama cât spunea propoziția asta. Puteam s-o subliniez. N-am făcut-o. Unele lucruri țin mai bine când le auzi tu, singur, peste câteva zile, oprit la un semafor.
— Spune-mi ce joci.
Se destinde puțin. Ăsta e teren pe care se simte acasă.
— Poker. Texas hold'em. Cash game, mai ales, și turnee când am timp. Și vreau să lămuresc ceva, pentru că oamenii pun tot în aceeași oală. Pokerul nu e ruletă. La ruletă joci împotriva casei și matematica e împotriva ta, mereu, fără excepție. La poker joci împotriva altor oameni. E decizie sub incertitudine. Citești adversarul, calculezi cote, gestionezi un buget. Sunt oameni care trăiesc din asta.
— Și tu ești bun.
— Sunt peste medie. Nu sunt profesionist. Dar sunt peste media mesei la care joc.
— De unde știi?
— Pentru că țin evidența. Am un fișier. Din 2021. Sesiune, durată, buy-in, rezultat. Sunt pe plus. Nu spectaculos, dar pe plus.
Și aici era, întreagă, apărarea lui. Nu o minciună — o structură reală, verificabilă, cu cifre. Bogdan avea dovezi. Într-un fel, avea dreptate: dacă întrebarea era „pierzi bani?", răspunsul era nu. Dar nimeni nu stă două nopți fără somn din cauza unui fișier care arată plus.
— Bogdan, când ai jucat ultima oară?
— Aseară.
— Până când?
O pauză scurtă.
— Trei. Poate patru.
Mă uit la el. Costumul călcat, cămașa albă, ora unu după-amiaza, exact la fix.
— Și azi la nouă erai la birou.
— La opt și jumătate. (ridică ușor din umeri) Dorm puțin. Așa am fost mereu.
— Ce se întâmplă când joci? Nu ce faci. Ce se întâmplă cu tine.
Prima oară în ședință când nu răspunde imediat.
— E liniște.
— Liniște.
— Da. E singurul loc unde nu mă gândesc la nimic altceva. La birou am șase dosare în cap în același timp. Acasă am... (se oprește) Când joc, e o singură problemă și e clară. Am cărțile astea, omul ăsta face asta, ce fac eu. Atât. Restul dispare.
— Restul.
— Tot.
Bogdan tocmai îmi spusese, fără să vrea, la ce folosește pokerul. Nu la bani. La oprit. Un om care nu poate să tacă în capul lui găsise un loc în care capul tace. Asta nu e viciu. E soluție. Iar soluțiile sunt mult mai greu de lăsat decât viciile.
— Și când te ridici de la masă?
Tace mai mult.
— Se aprinde la loc.
— Cine mai e în viața ta, Bogdan?
— Andreea. De patru ani. Stăm împreună de trei.
— Cum e?
— E bine. Chiar e. (o pauză) Nu despre asta e vorba.
— Nu e capcană. Doar întreb cum e.
Se uită în altă parte. Câteva secunde.
— Acum ceva timp mă întreba mereu. Când vin, cu cine joc, cât am pierdut. Ne certam des. Uneori urât. Acum nu mai întreabă nimic. Vin la trei noaptea, se întoarce pe partea cealaltă, dimineața ne bem cafeaua. E mai liniște.
— Și liniștea asta cum e pentru tine?
— Bună. (imediat) E mult mai bine decât înainte.
Aștept.
— Adică... nu mă mai ceartă.
Aștept în continuare. Nu e o tehnică. Pur și simplu nu aveam nimic de spus care să fie mai bun decât tăcerea.
— E și altfel. (mai încet) Nu știu cum să zic. E ca și cum am ajuns la o înțelegere pe care n-am negociat-o niciunul.
Când cineva care întreba se oprește din întrebat, de obicei nu e pace. E cineva care a obosit să stea într-o cameră în care nu primește răspuns. Andreea nu tăcuse pentru că lucrurile se rezolvaseră. Tăcuse pentru că renunțase la o parte din el. Nu i-am spus asta. Nu se spune în prima ședință, și oricum nu era a mea de spus.
— Bogdan, ți-e dor să te întrebe?
Mă privește. Nu se aștepta la asta.
— Nu.
Tăcere.
— Nu mi-e dor.
Tăcere mai lungă.
— Nu știu.
Trei răspunsuri în zece secunde. Fiecare mai adevărat decât cel dinainte.
— Când te gândești la Cipi, ce e diferit la viața lui față de a ta?
Tace mai mult ca până acum.
— Multe.
— Dă-mi unul singur.
Tăcere.
— Controlul. Eu îmi controlez viața. El și l-a pierdut pe undeva.
— Și tu nu ți l-ai pierdut.
— Nu. Am fișierul. Am regulile mele. Nu joc peste o anumită sumă, nu joc când sunt supărat, nu împrumut niciodată. Știu ce fac.
Am lăsat propoziția acolo. N-am atins-o. Era prea devreme și nu era treaba mea s-o ating. Dar stătea în cameră — „Știu ce fac" — lângă ora patru dimineața, lângă o femeie care nu mai întreabă, lângă două nopți de nesomn după o privire de pe o terasă. Bogdan chiar știa ce face. Toate regulile lui erau reale. Și tocmai de-aia venise: pentru că un om care chiar are controlul nu simte nevoia să facă lista.
La plecare, se ridică, își trage haina. Se oprește la ușă.
— Edi, o întrebare.
— Da.
— Tu ai jucat vreodată poker?
— Nu.
— Păcat. (zâmbește, pe jumătate serios) Ai fi înțeles mai repede.
Se oprește o secundă, cu mâna pe clanță. Mai spune ceva, mai încet, cu o intonație care nu mai seamănă cu restul ședinței:
— Sau poate nu e nimic de înțeles.
A închis ușa.
Am rămas singur. M-am gândit la ultima propoziție. Nu era pentru mine. Era prima dată în ședință când Bogdan spusese ceva fără să calculeze înainte cum sună.
Am scris pe foaie un singur cuvânt.
Control.
Și dedesubt, mai încet, un nume. Pentru că bănuiam de pe atunci că povestea asta nu se termină la o masă de poker.
Andreea.
Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.
Primește fiecare episod nou cu 2-3 zile înainte de publicare.
Fără spam. Te dezabonezi oricând.