Nu cerea sex. Cerea o dovadă că mai valorează ceva
Vlad a venit singur. La ora fixată, nu cu șapte minute mai târziu ca data trecută. A observat că am observat.
— Am zis că dacă tot vin, măcar să fiu punctual.
S-a așezat pe același capăt al canapelei ca data trecută. Fără Ana lângă el, metrul acela gol părea mai mare.
— Ana n-a putut?
— Ba putea. Am zis eu să vin singur de data asta. (o pauză) Am simțit că sunt lucruri pe care nu le pot spune cu ea în cameră.
— Sunt lucruri pe care nu le poți spune lângă ea.
Ridică din umeri. Vechiul reflex. Dar de data asta nu se oprește acolo.
— Lucruri care sună urât dacă le spun de față cu ea.
Un om care nu voia să vină la terapie a cerut o ședință individuală. Nu i-am cerut-o eu. Data trecută abia scoteam un cuvânt din el. Ceva s-a mișcat între cele două întâlniri — și de cele mai multe ori nu ședința face asta, ci cele șapte zile dintre ședințe, în care omul se aude pe el însuși spunând lucrurile din cameră. Uneori, dacă trec mai mult de șapte zile, mișcarea se încetinește.
— Aici pot suna oricum. E un loc în care poți spune orice.
Se uită la mine. Cântărește.
— Data trecută ai spus ceva. Că eu vreau să fiu dorit, nu tolerat. (pauză) M-am gândit toată săptămâna la asta. E fix aia. Dar nu știu de unde să încep.
— Începe cu ce îți vine prima oară în minte.
Se lasă pe spate. Prima dată când atinge spătarul.
— Am doi frați mai mari. Casă plină, gălăgioasă. Ai mei erau... liberi. Artiști, boemi, cum vrei să le spui. La noi se vorbea despre orice la masă. Se râdea despre orice. Frații mei aduceau fete acasă, se glumea, nimeni nu se făcea că nu vede. Sexul nu era o rușine. Era... parte din viață, ca mâncarea.
— Sună cald.
— A fost. (o pauză) De-aia nu înțeleg. Eu vin dintr-un loc unde chestiile astea erau ușoare. Firești. Când i-am propus Anei să încercăm lucruri, în capul meu era ceva vesel. Un joc. Asta e în mine — sexul e ceva ce faci împreună și te bucuri.
Se oprește. Se uită în jos.
— Și ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva murdar.
Aici era jumătatea lui de poveste. Doi oameni pot face exact același gest — a propune ceva în dormitor — din două locuri complet diferite. Pentru Vlad era o invitație la joacă, moștenită dintr-o casă unde intimitatea avea o perdea semitransparentă — nu vedeai detalii, dar știai. Pentru Ana, aceeași propunere pica într-o istorie unde totul ce ținea de asta fusese ascuns și rușinos. Niciunul nu greșea. Doar veneau din case diferite.
— Ce ai simțit când s-a uitat așa?
Tăcere. Mai lungă decât mă așteptam.
— Că sunt un porc. (mai încet) Că vreau prea mult, că e ceva în neregulă cu mine. Că poate ea are dreptate și eu sunt problema.
— Și ce ai făcut cu senzația aia?
— Ce fac de obicei. Am împins mai tare. Am adus argumente. „Uite, alți oameni fac asta, e normal, hai să citim împreună." Ca și cum, dacă îi demonstram că e normal, se rezolva.
— A funcționat?
Râde scurt, fără veselie.
— Bineînțeles că nu. Cu cât împingeam mai tare, cu atât se închidea mai tare. Și eu deveneam mai... calculat. Începeam să țin cont. „Am făcut asta pentru ea, deci mi se cuvine." Am ajuns să mă târguiesc pentru propria mea nevastă. Îți dai seama cât de urât sună?
— Sună a om speriat.
Se oprește. Nu se aștepta la asta.
— Cum e la firmă acum?
Iar întrebarea aia. De data asta nu mai întreabă ce legătură are.
— Prost. Am pierdut doi clienți mari anul trecut. Am făcut concedieri. În fiecare dimineață mă trezesc cu senzația că totul e pe cale să se prăbușească și că numai eu țin de el. (pauză) Douăzeci de oameni depind de deciziile mele. Și nu am pe nimeni cu care să vorbesc despre asta.
— Nici pe Ana?
— Cel mai puțin pe Ana. Ea are spitalul ei, oamenii ei pe care îi salvează. Ce să-i spun eu? Că mi-e frică? Că nu mai știu dacă sunt bun la ceva?
Se oprește. Și atunci, fără să-l împing, ajunge singur acolo.
— Cred că de-aia am insistat atât. Acasă. În pat. Era singurul loc unde... dacă ea mă voia, însemna că mai sunt bun la ceva. Că nu sunt un ratat pe toate fronturile.
Asta e propoziția pentru care venise singur. Un om care pierde teren la muncă, care nu-și dă voie să fie speriat nicăieri, ajunge să caute în dormitor dovada că mai valorează ceva. Iar când n-o primește, refuzul nu mai e despre o seară. E verdictul final: nu ești bun nici aici. Nu i-am spus eu asta. A spus-o el. Și un om care se aude singur spunând asta nu mai poate să se prefacă după că n-a auzit.
— Deci nu era despre sex.
Vlad se uită la mine mult timp.
— Credeam că e. Chiar credeam. (pauză) Dar nu, nu era. Sau nu numai.
— Ce era?
— Voiam să conteze cineva că mai exist. Că nu sunt doar tipul care semnează concedieri și plătește facturi. (vocea i se schimbă) Voiam ca ea să mă vrea așa cum mă voia la început. Când eram... altcineva. Când mergea totul.
— Poate nu te voia pentru că mergea totul. Poate te voia pentru cu totul altceva.
Se oprește. Ochii i se umezesc, dar nu plânge. Bărbații ca Vlad rareori plâng la a doua ședință. Plâng mai târziu, dacă rămân.
— Ce fac cu asta acum?
— Nimic, deocamdată. Ai făcut deja partea grea. Ai spus cu voce tare ceva ce nu spuseseși nimănui. Restul vine.
— Trebuie să-i spun Anei? Despre firmă, despre... tot?
— Nu trebuie nimic. Când o să fii gata, o să știi. Și dacă vreți, o facem aici, împreună, unde e mai sigur.
A dat din cap. S-a ridicat. La ușă s-a oprit — locul unde data trecută spusese că nu credea că se poate vorbi despre chestii de-astea.
— E ciudat. Am venit aici crezând că problema e că ea nu mă vrea. Și plec crezând că problema e că eu nu m-am lăsat văzut de nimeni de doi ani.
— Nu e ciudat.
A închis ușa. De data asta, încet.
Am rămas cu foaia pe care, data trecută, scrisesem: Amândoi rușinați. Ea — că are nevoi. El — că le are pe ale lui.
Am adăugat sub rândul lui:
Nu cerea sex. Cerea o dovadă că mai valorează ceva.
Le confunda pentru că, acasă la el, erau același lucru.
Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.
Primește fiecare episod nou cu 2-3 zile înainte de publicare.
Fără spam. Te dezabonezi oricând.