Știu deja ce-o să zici.

Au venit separat. Ea prima, cu cinci minute mai devreme. El la fix, cu laptopul în rucsac. Și-a pus telefonul pe silențios și l-a lăsat pe masă, cu ecranul în jos, ca pe o armă predată la intrare.

Raluca a început fără să aștepte întrebarea.

— Am încercat săptămâna asta. Cu bucățile. Ce vezi, ce gândești, ce simți, de ce ai nevoie.

— Și?

— Marți a mers. Și miercuri. Joi ne-am certat pe Crăciun.

Andrei a ridicat din umeri.

— Joi a fost altceva.

Povestea, așa cum am reconstituit-o din amândouă variantele, era simplă. Mama lui Andrei sunase duminică să întrebe la ce oră ajung la Sibiu în Ajun. Nu dacă ajung. La ce oră. Ca în fiecare an, de opt ani. Raluca voia ca anul ăsta să rămână acasă. Pentru prima dată, a spus, de când e Sofia. Un Crăciun al lor, cu bradul lor, fără patru ore de drum cu un copil de cinci ani căruia i se face rău pe Valea Oltului.

I-a spus asta lui Andrei joi seara, după ce a adormit Sofia.

— Și el a zis „da, dar”, a spus Raluca. Înainte să termin propoziția.

Am rugat-o să-mi spună ce voia să-i spună lui, joi, dacă ar fi apucat să termine.

A început, s-a încurcat, a luat-o de la capăt.

— Că sunt obosită. Nu de mama lui. De faptul că în fiecare an hotărăște altcineva unde sunt eu de Crăciun. Și că aș vrea, o dată, să hotărâm noi.

M-am întors spre Andrei.

— Înainte să-i răspunzi, poți să-mi spui ce ai auzit? Doar ce ai auzit. Cu cuvintele tale.

A dat din cap, sigur pe el.

— A zis că nu vrea să mergem la ai mei pentru că drumul e obositor și că mama e…

— N-am zis nimic de mama ta, a spus Raluca.

— Lasă-l să termine, i-am spus, încet. După aia îi spui ce n-a auzit.

Andrei a reluat. A doua oară a ieșit mai aproape. A treia, aproape exact:

— Zici că te-ai săturat ca alții să hotărască unde ești tu de Crăciun. Și vrei să hotărâm noi doi.

Raluca a rămas cu gura întredeschisă.

— Da, a zis. Asta.

Andrei părea surprins că asta fusese tot.

— Păi și eu vreau asta, a zis. Doar că…

— Încă nu, i-am spus. Încă un minut fără „doar că”.

---

Ce s-a petrecut în minutele următoare mi-a rămas în minte mult după ședință.

Pentru că nu era vorba despre Sibiu. Am văzut asta pe măsură ce îi rugam, pe rând, să spună ce au auzit înainte să răspundă. De fiecare dată când unul vorbea, celălalt făcea altceva decât să asculte.

Andrei își pregătea răspunsul. Se vedea: privirea i se ducea undeva în sus, buzele i se mișcau puțin, ca la un om care își repetă discursul înainte să intre în sală. Când îi venea rândul, răspunsul era bun, logic, bine construit. Doar că răspundea la altă întrebare decât cea pusă.

Raluca făcea altceva. Ea știa deja. La a treia propoziție a lui o vedeam cum se închide, ca o ușă trasă încet.

— Știu ce-o să zici, a spus la un moment dat. O să zici că mama ta are doar Crăciunul.

Andrei a tăcut.

— Asta voiai să spui? l-am întrebat.

— Nu, a zis el. Voiam să spun că am vorbit eu cu mama. Marți. Și i-am zis că anul ăsta poate nu venim.

Raluca s-a uitat la el ca la un străin.

— Și de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că joi ai început cu „iar mama ta”. Și n-am mai apucat.

L-am întrebat ce se întâmplă în el când aude „iar mama ta”.

S-a gândit, cu mâna pe genunchi, frecând cu degetul o cusătură a blugilor.

— Mă strâng, a zis. Aici. Și-a atins stomacul. Și din momentul ăla nu mai aud nimic din ce zice. Doar caut ce să răspund ca să apăr pe cineva. Pe mama. Pe mine. Nu mai știu pe cine.

Raluca l-a ascultat fără să-l întrerupă. Era prima dată în ședință.

— Eu nu zic „iar mama ta” ca s-o atac pe ea, a spus după un timp. O zic pentru că de opt ani simt că, dacă e s-o supere pe ea sau pe mine, mă alegi pe mine ultima.

— Nu e adevărat, a zis el repede.

Apoi s-a oprit. S-a uitat la mine, ca un om prins făcând exact lucrul despre care tocmai vorbiseră.

— Bine, a zis. Am auzit că simți că te aleg ultima.

---

Am lăsat să treacă un timp. Nu mult.

Apoi i-am spus Ralucăi ce văzusem: că de câteva ori terminase ea propozițiile lui. Și că acum, o dată, propoziția pe care i-o terminase nu era a lui.

A înghițit în sec.

— Fac asta, a zis. Știu că fac asta. Pentru că de opt ani știu ce o să spună. Și de opt ani am dreptate.

— Și azi?

— Azi n-am avut.

A spus-o fără să se apere. E un lucru greu de spus în fața omului cu care te-ai certat o săptămână. Andrei n-a profitat. N-a zis „vezi?”. S-a uitat doar la mâinile ei.

Am simțit aici o căldură pe care o cunosc. Momentul în care un om renunță, o clipă, la a avea dreptate, ca să poată fi aproape. Și am simțit, imediat după, tentația de a-l sublinia, de a-l face mare, de a-i spune ce important a fost. Ar fi fost felul meu de a avea și eu dreptate. Am tăcut.

M-am întors spre Andrei.

— Și tu, când vorbește ea, unde ești?

A râs scurt.

— La răspuns. Mereu la răspuns. La serviciu sunt plătit pentru asta. Cineva vine cu o problemă, eu am soluția înainte să termine. Acasă… acasă e la fel.

— Și ce se pierde?

S-a gândit. De data asta n-a mai căutat răspunsul undeva sus. S-a uitat la Raluca.

— Tu, a zis. Te pierd pe tine. Rămâne problema.

---

Spre final, i-am rugat să încerce o dată, de la capăt, conversația de joi. Fără „da, dar”. Fără „știu ce-o să zici”. Doar ea, cu ce voia să spună, și el, cu ce a auzit.

A durat patru minute. Am urmărit ceasul fără să le spun.

Raluca a început de la oboseală, nu de la mama lui. Andrei a încercat de două ori să intre cu „da, dar” și de două ori s-a oprit singur, cu un gest scurt al mâinii, ca un om care își prinde reflexul din zbor. O dată a spus: „Stai, nu, zi mai departe.” Raluca s-a uitat la el surprinsă, ca la cineva care a ținut ușa deschisă când se aștepta să i-o închidă în nas.

La final, Raluca a întrebat:

— Deci mergem sau nu?

Andrei a stat puțin.

— Nu știu încă, a zis. Dar știu că vrei să hotărâm noi. Și că eu am vorbit deja cu mama. Și că amândoi suntem obosiți de același lucru.

— Asta nu e un răspuns, a zis ea.

— Nu, a zis el. E ce am auzit.

A zâmbit. A zâmbit și ea, cu jumătate de gură, ca un om care pierde o ceartă pe care nu mai voia s-o câștige.

Când s-au ridicat, Andrei a rămas o clipă cu rucsacul în mână.

— Pot să mai zic ceva?

— Sigur.

— La noi acasă, când eram mic, tata nu vorbea deloc la masă. Deloc. Mama vorbea pentru toți. Și eu mă gândeam că așa e bine: cine vorbește, greșește.

A tăcut.

— Nu știu de ce zic asta acum.

Raluca l-a luat de mână. N-a spus nimic. Pentru prima dată în două ședințe, nu i-a terminat ea propoziția.

---

Notă: A doua ședință. Crăciunul la Sibiu era doar locul în care s-au întâlnit două obiceiuri vechi: el, care ascultă cu răspunsul deja pregătit; ea, care știe dinainte ce o să spună el și, de opt ani, are de obicei dreptate. Când i-am rugat să spună întâi ce au auzit, s-a văzut tot ce trecea pe lângă ei, inclusiv o discuție cu mama lui pe care el o purtase deja, singur. Am simțit tentația de a sublinia momentul în care ea a renunțat la dreptate; ar fi fost felul meu de a avea dreptate. La ușă, prima amintire din casa lui: un tată care nu vorbea la masă. „Cine vorbește, greșește.” Ea l-a ținut de mână și a lăsat propoziția neterminată.

---

Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

Dacă ai pierdut prima ședință cu Andrei și Raluca: „Ok” era ca să nu scriu ceva greșit.