Radu a lăsat ceva la spital și nu mai știe unde

Joi, ora 20. Radu intră direct de la spital, încă în viteza gărzii — pași rapizi, o privire scurtă care scanează camera o dată, din reflex. Se așază. Are 41 de ani. Medic ATI.

— Nu prea știu ce caut aici. Soția mea a insistat. Zice că am devenit „o cameră goală".

(O notă mentală. Omul începea prin a-mi spune al cui era motivul — al soției. Nu al lui. Cei care vin „pentru altcineva" aduc, de obicei, fix lucrul pe care nu îndrăznesc să-l revendice ca al lor.)

— Și tu ce zici?

— Eu zic că muncesc. Atât. Vin acasă obosit, nu mai am ce să dau. Dar funcționez. La spital funcționez perfect.

Subliniase „perfect".

— Spune-mi despre o gardă obișnuită.

Radu povestește. Vorbește ordonat, ca un raport — preluare, tură, cazuri, predare. La un moment dat menționează, în treacăt, între două detalii tehnice, că marțea trecută a pierdut un pacient tânăr. Continuă imediat cu următorul caz.

(A trecut peste el ca peste o virgulă. Nu din răceală. Din antrenament. Învățase, probabil de la primele gărzi, că dacă se oprește la fiecare pierdere nu mai poate intra la următorul pat. Avea dreptate. Doar că nimeni nu-i spusese ce se întâmplă când nu te mai oprești niciodată.)

Aleg să nu trec mai departe cu el.

— Adineauri ai spus că marți ai pierdut un pacient tânăr. Și ai continuat.

Radu se oprește. Pentru prima dată de când a intrat, tace.

— Da. Așa fac. Trebuie.

— Acum, aici, când ai spus-o — ce ai simțit?

Tace lung. Apoi, mai încet:

— Nimic.

Pauză.

— Asta e problema, nu? Nu că am pierdut un pacient. Că n-am simțit nimic.

(Nu i-am dat eu propoziția asta. A pus-o singur. Și era exact propoziția cu care venise — doar că acum o spunea despre el, nu despre ce zicea soția. „O cameră goală." Ajunsese singur acolo.)

Nu intervin. Îl las cu ea.

După o vreme, Radu spune, parcă pentru el:

— Nu mi-e frică de gărzi. Mi-e frică de momentul când ajung acasă și ar trebui să simt ceva — bucurie că-mi văd copilul, orice — și caut, și nu găsesc nimic. E ca și cum aș fi lăsat ceva la spital și nu mai știu unde.

— Ca și cum ai fi lăsat ceva la spital.

(Doar oglinda. Atât. Era propoziția lui, trebuia să rămână a lui.)

Radu privește în jos. Apoi:

— Am crezut că, dacă închid bine, pot să redeschid când vreau. Și acum nu mai găsesc butonul.

Tăcere. Lungă. Nu o umplu.

Aproape de final, Radu spune ceva ce nu spusese până atunci:

— E ciudat. Toată ziua oamenii depind de mine să fiu calm. Și am venit aici tocmai ca să nu trebuiască să fiu calm o oră.

— Și cum a fost ora asta?

Tace. Apoi:

— Nu m-am prăbușit. Credeam că, dacă încep, nu mă mai opresc.

(Asta era. Un om care, ani de zile, ținuse comutatorul pe „oprit" de frică să nu se inunde dacă îl atinge. Iar acum descoperea, într-o cameră liniștită, că poate să-l atingă fără să se inunde. Niciodată nu o vom numi altfel. Va rămâne, pentru el, doar ora în care a stat și nu s-a prăbușit. Care e suficient.)

---

La plecare, la ușă, întoarce capul pe jumătate:

— Cred că mai vin.

A ieșit.

---

Am rămas singur. M-am gândit la câți oameni în halat trec, în fiecare zi, pe lângă propriile pierderi ca pe lângă niște virgule — pentru că asta îi ține în picioare. Și la prețul pe care nu li-l spune nimeni la început.

Am scris pe foaie un singur cuvânt: „comutatorul". Pentru ședința viitoare. Pentru mine.

---

Personajele din această serie sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.