Sunt doua parti in mine: Și nu se mai suportă una pe cealalta.

Marți, ora 17. Ioana intră altfel decât săptămâna trecută. Mai repede, mai agitată. Se așază, dar nu se mai instalează — stă ca cineva care a venit cu ceva în mână și vrea să-l pună jos.

— Edi, a fost o săptămână grea. Ne-am certat de trei ori. Pe nimic. Adică, pe lucruri atât de mici încât mi-e și rușine să le spun.

— Spune-mi unul.

— Vineri. Eram la restaurant cu niște prieteni de-ai noștri. Un loc drăguț, vibe bun, lume cu care ieșim des. Și el, ca de obicei în ultima vreme, tăcut. Pe telefon. Răspunde din colțul gurii când îl întreabă cineva ceva.

Se oprește. Apoi, mai apăsat:

— Și la un moment dat m-am săturat. Pur și simplu m-am săturat. Și i-am zis, de față cu toți: „Iubire, ești cu noi sau ești pe altă planetă? Oamenii ăștia au venit să stea cu noi, nu cu telefonul tău."

(Aici e ceva nou. Acum câteva săptămâni, Ioana ar fi tăcut. Ar fi acoperit absența lui, ar fi compensat, ar fi vorbit ea pentru amândoi — cum fac de obicei femeile care țin un cuplu pe umeri. De data asta, l-a numit. Public. Asta nu mai e femeia de la masa de Crăciun.)

— Și ce s-a întâmplat?

— S-a uitat la mine. O secundă. Fără să zică nimic. Apoi s-a ridicat, și-a luat haina și a spus „eu am terminat" — și a plecat. M-a lăsat acolo. La masă. Cu prietenii noștri, care nu mai știau unde să se uite.

Tace. Apoi, mai încet:

— Și eu am rămas. Am zâmbit. Am zis ceva de genul „știți cum e, are o săptămână grea la birou". Am acoperit. Din nou. Am plătit, mi-am luat un taxi și am venit acasă. El dormea deja. Sau se prefăcea.

(Și uite-o înapoi. A îndrăznit o secundă — și imediat după, reflexul de o viață: acoperă, scuză, repară. Ioana făcuse pasul și se retrăsese în aceeași mișcare. Ce o aducea acum la mine nu era cearta. Era senzația, tot mai greu de suportat, că vede exact ce face — și tot o face.)

— Ce a fost cel mai greu din toată seara?

Ioana se gândește. Apoi spune ceva ce nu se aștepta să spună:

— Că am rămas. Nu că a plecat el. Că am rămas eu și am zâmbit. Înainte nici nu observam că fac asta. Acum o văd în timp real și tot o fac. E ca și cum aș fi două persoane — una care vede tot și una care zâmbește și acoperă.

— Două persoane.

— Da. Și cea care vede e tot mai furioasă pe cea care zâmbește.

(Asta era. Conflictul nu mai era între Ioana și soțul ei. Se mutase înăuntru. „Da-ul" și „Nu-ul" nu mai erau o întrebare — erau două femei care locuiau în ea și care nu se mai suportau. Aici începe partea grea. Cât timp dușmanul e afară, e simplu. Când îl descoperi înăuntru, nu mai ai unde să fugi.)

Stăm o vreme. Nu o întrerup.

Apoi Ioana continuă, mai lent:

— Și știi ce e cel mai ciudat? Că nu cred că el e fericit. Adică, eu sunt nasoală pentru că nu mai vreau să fiu cum eram. Dar el? El pleacă de la masă, stă pe telefon, nu mai e prezent nicăieri. Parcă nici lui nu-i convine viața asta. Doar că el nu zice nimic. El doar... se închide.

— Crezi că și el e nefericit.

— Cred că da. Dar nu pot să-l întreb. Pentru că dacă îl întreb, ori se enervează, ori îmi spune că totul ar fi bine dacă aș fi „normală". Și eu nu mai vreau să fiu normală în sensul ăla.

(Era prima oară când Ioana se uita la el ca la cineva care suferă, nu doar ca la cineva care o apasă. Încă firav, încă amestecat cu propria furie — dar era acolo. Și asta complica totul, în sensul bun. Pentru că e ușor să pleci de lângă un om rău. E mult mai greu să stai în fața unui om prins, la fel de prins ca tine, în direcția opusă.)

Nu interpretez. Pun o întrebare.

— Ioana, dacă cele două femei din tine — cea care vede și cea care zâmbește — ar putea să vorbească una cu alta, ce și-ar spune?

Tace foarte lung. Apoi, cu o voce schimbată:

— Cea care vede i-ar spune celeilalte: „nu te mai pot apăra. M-am săturat să te tot scuz." — se oprește, ochii i se umezesc — Și cea care zâmbește i-ar răspunde: „dacă te ascult pe tine, pierd tot. Casa, omul, viața pe care am construit-o. Ești sigură că merită?"

— Și care are dreptate?

— Nu știu, Edi. Asta e. Chiar nu știu. Și nu cred că vreau să aflu, pentru că oricare ar avea dreptate, pierd ceva.

---

La plecare, la ușă, se oprește.

— Săptămâna asta nu mi-am cerut scuze. După restaurant. Pentru prima dată, nu i-am zis „îmi pare rău că te-am făcut de râs". Am tăcut și eu, ca el.

— Și cum a fost?

— Groaznic. Și... bine. În același timp. Nu știu ce să fac cu asta.

A dat din cap. A ieșit.

---

Am rămas singur. M-am gândit la cele două femei care locuiesc în ea și care nu se mai suportă. La cât de mult din suferința pe care o numim „relație" e, de fapt, un război interior pe care îl ducem cu noi înșine și îl punem pe seama celuilalt.

Am scris pe foaie: „cea care vede și cea care zâmbește". Și sub, încă un cuvânt — „și el". Pentru ședința viitoare. Pentru mine.

Ioana nu se va întoarce săptămâna viitoare împăcată. Asta e tot ce știu. Tensiunea din ea crește, și nu pentru că lucrurile se înrăutățesc — ci pentru că nu mai poate să nu vadă. Restul, va vedea ea.

---

Personajele din această serie sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.