O pierdere. Nu te poți opri.

Joi, ora 20. Radu intră și îmi dau seama din prima secundă că ceva e diferit. Nu mai emană putere ca data trecută, are altceva — mișcările unui om care se ține drept prin efort. Se așază. Nu spune nimic aproape un minut.

— Am avut o gardă sâmbătă. Vreau să ți-o povestesc. Nu știu de ce. N-am povestit-o nimănui.

— Povestește-mi.

— Sâmbătă, patru dimineața. Ne aduc o fată de nouăsprezece ani. Accident, un singur vehicul, șoferul a adormit. Ea era pasager. Politraumă. Când a ajuns la noi era deja rău, dar era rău din ăla în care mai ai ce face. Și am încercat. Tot.

Vorbește ordonat, ca de obicei. Dar de data asta ordinea nu mai e raport. E ca o frânghie. Se ține de ea.

— La un moment dat intră în stop. Începem resuscitarea. Protocolul zice treizeci de minute în condițiile alea. Am făcut cincizeci și două.

Se oprește.

— Echipa se uita la mine. Știu privirea aia. Înseamnă „șefu', s-a terminat, spune-o". Și eu nu o spuneam. Comprimam și nu o spuneam. Pentru că avea nouăsprezece ani și pentru că cineva stătea pe hol.

(Aici a încetinit prima dată. Cuvintele veneau mai greu. Lacrimile i-au inundat ochii.)

— Pe hol era mama ei. A venit cu ambulanța, n-a lăsat-o nimeni să plece acasă. Am văzut-o când am ieșit prima dată să iau aer, pe la cinci. Stătea pe scaunul de plastic, cu geaca fetei în brațe. O geacă galbenă. Ținea de ea cum ții de un copil mic.

Tace lung.

— La șase fără zece am spus ora. Eu am spus-o. E treaba mea să o spun. Și apoi tot treaba mea e să ies pe hol și să i-o spun femeii cu geaca galbenă.

— Cum a fost?

— Am mai făcut asta de zeci de ori, Edi. Am o structură. Cum te apropii, unde te așezi, ce cuvinte folosești, ce cuvinte să nu folosești niciodată. Sunt bun la asta. Colegii tineri vin să se uite cum o fac.

Se oprește. Și apoi spune, mai încet:

— M-am așezat lângă ea. Am început. Și femeia asta, înainte să termin prima propoziție, m-a apucat de mână și a zis: „Domnu' doctor, dumneavoastră aveți copii?"

Radu tace. Îi văd maxilarul lucrând.

— Și eu am zis „da". Atât am putut. Și ea a zis: „Atunci nu-mi mai spuneți nimic. Stați puțin aici cu mine și atât."

(Nu am intervenit. În cameră intrase holul de spital, scaunul de plastic, geaca galbenă. Erau aici. Treaba mea era să nu le alung.)

— Și am stat. Cinci minute, poate șapte. Ea plângea și mă ținea de mână și eu mă uitam la un punct pe perete și îmi repetam: mai ai doi pacienți critici, mai ai predarea, mai ai. Îmi făceam lista ca să nu simt ce era pe holul ăla. Și pe urmă mi-a dat drumul la mână și m-am întors în secție. Și am lucrat impecabil încă patru ore.

— Impecabil.

— Da. Ăsta e cuvântul. Și când zic impecabil, vreau să înțelegi ce înseamnă: doi oameni sunt azi în viață pentru că între șase și zece n-am simțit nimic. Asta e meseria mea, Edi. Ca să fac bine ce fac, trebuie să NU fiu om exact în momentele în care orice om ar avea dreptul să fie.

(Asta era propoziția. Nu i-am dat-o eu.)

Nu spun nimic. Radu continuă singur, mai încet:

— Și pe urmă am condus spre casă. Și pe drum era totul normal. Și am parcat în fața blocului și n-am putut să cobor. Am stat în mașină o oră și jumătate. Nevastă-mea dormea, copilul dormea. Și eu stăteam acolo cu geaca aia galbenă în cap și nu puteam nici să plâng, nici să urc.

— Erai blocat. Nici să plângi, nici să urci.

— Da. Exact între. Pentru că dacă plângeam, se rupea ceva și nu știam ce. Și dacă urcam, o luam de la capăt ca și cum nimic. Și nu mai puteam nici asta.

Tăcere foarte lungă. Nu o umplu.

Apoi Radu spune ceva cu o voce pe care nu i-am mai auzit-o — mai tânără, aproape:

— Edi, pe mine mă ține cineva de mână?

(Am simțit întrebarea în piept. Nu era retorică. Omul din fața mea ținuse de mână o mamă pe un hol de spital, la șase dimineața, și acum întreba — probabil pentru prima dată cu voce tare, în patruzeci și unu de ani — cine face asta pentru el. Era o întrebare foarte valoroasă.)

— Aici ai stat o oră fără să fii impecabil. Cum a fost?

Tace. Se uită la mâinile lui.

— Greu. Și e prima oară de sâmbătă când respir cu tot pieptul.

---

La ușă se oprește complet, se întoarce:

— Fata aia avea grupa de sânge a băiatului meu. Am văzut pe fișă. Nu m-am putut opri să nu văd.

Nu așteaptă să răspund. A ieșit.

---

Am rămas singur. M-am gândit la oamenii care ne țin în viață la patru dimineața — și la regula nescrisă a meseriei lor: simți mai târziu. Doar că „mai târziu" nu vine niciodată singur. Trebuie să existe un loc pentru el. Radu nu avea un astfel de loc. Mașina din fața blocului nu e un loc. E o amânare cu geamuri.

Am scris pe foaie: „geaca galbenă". Și dedesubt întrebarea lui, cuvânt cu cuvânt: „pe mine mă ține cineva de mână?"

---

Personajele din această serie sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.