Andreea nu l-a întrebat cum a fost la terapeut

Bogdan a venit cu o listă. Avocații vin cu liste.

Primul punct era despre poker. Al doilea era despre poker. Al treilea era o propoziție pe care a spus-o repede, la sfârșit, ca pe ceva ce nu merită timp.

Ședința a fost despre al treilea punct.

---

Marți, aceeași oră. Intră, se așază în același fotoliu. De data asta scoate telefonul și îl pune pe masă, cu fața în jos.

Un gest mic. Săptămâna trecută telefonul stătea ascuns în buzunar. Azi e pe masă, dar întors. Undeva între „nu există" și „există și mă uit la el". Nu i-am spus nimic. Oamenii își schimbă poziția înainte să-și schimbe părerea.

— Am pregătit câteva lucruri.

— Te ascult.

— Unu. M-am uitat în fișier după ce am plecat de aici. Am făcut media pe ultimele șase luni. Sunt tot pe plus, dar mai puțin decât credeam. Am jucat mai mult și am câștigat proporțional mai puțin. Deci ai avut dreptate să întrebi.

— Nu am pus nicio întrebare despre asta.

Se oprește. Se uită la mine.

— Nu. (o pauză) Nu ai pus.

A doua oară în două ședințe când Bogdan răspunde la o întrebare care n-a fost pusă. Prima dată despre bani. Acum despre performanță. Nu vorbesc eu cu el. El vorbește cu cineva, și eu sunt în cameră.

— Doi. Am numărat orele. În ultima lună, aproximativ șaizeci de ore. Adică o normă și jumătate de muncă. Am fost surprins. Credeam că e pe jumătate.

— Cum a fost să vezi cifra?

— Neplăcut. (imediat) Dar explicabil. A fost o lună aglomerată la birou, am avut nevoie de decompresie.

— Ai avut nevoie de decompresie și ai adăugat șaizeci de ore.

Tăcere.

— Sună prost când o spui așa.

— Nu am spus-o eu. Am repetat ce ai spus tu.

Râde scurt, fără umor. Un râs de om prins într-o contradicție pe care ar fi observat-o instantaneu la martorul altcuiva.

---

— Și al treilea punct?

— A, nu e mare lucru. (își aranjează manșeta) M-am întors acasă săptămâna trecută după ce am fost aici. Și Andreea nu m-a întrebat nimic.

Tace.

— Adică știa că vin. Îi spusesem. Și când am ajuns acasă, nu m-a întrebat cum a fost. Nimic. Ne-am uitat la un film.

— Și tu ce ai făcut?

— Nimic. Ne-am uitat la film.

— Bogdan, ai așteptat s-o întrebi?

Se oprește. Chiar se oprește, prima dată fără să calculeze.

— Da. (mai încet) Toată seara.

Aici s-a schimbat ședința. Un om venise cu două puncte despre poker, documentate, cu cifre, cu fișier. Și pe al treilea, aruncat la coadă ca fiind „nu mare lucru", stătuse toată seara așteptând o întrebare care nu venise. Emoția nu era în cifre. Era acolo unde el pusese eticheta „nu contează".

— Ce ai așteptat să te întrebe?

— Nu știu. Ceva. Cum a fost. Dacă a fost ok. Dacă mă mai duc.

— Și dacă te-ar fi întrebat?

Tace mult.

— Nu știu ce i-aș fi spus. Probabil că e în regulă și că nu e mare lucru.

— Deci ai fi spus că nu e mare lucru. Și ai stat toată seara supărat că nu te-a întrebat.

— Da. (se freacă pe frunte) Da, știu cum sună.

— Nu te judec. Doar am spus cu voce tare ce ai spus tu.

— Nu, e... (se oprește) Am făcut asta toată viața. Aștept ca oamenii să insiste. Și dacă insistă, le spun că nu e nevoie.

Prima propoziție a lui Bogdan despre el însuși care nu era o apărare. Nu am făcut nimic cu ea. Am lăsat-o să stea în cameră, așa cum lași o ușă deschisă fără să spui nimănui că e deschisă.

---

— Spune-mi cum arată o seară obișnuită acasă.

— Banal. Ajung pe la opt, opt și jumătate. Mâncăm. Ea are un serial. Eu iau laptopul.

— Și joci.

— Uneori. Nu în fiecare seară.

— Când joci, unde ești?

— Cum adică unde sunt?

— Fizic. În ce cameră.

— În sufragerie. Pe fotoliu. Ea e pe canapea.

Tăcere.

— Deci sunteți în aceeași cameră.

— Da.

— Și cât durează?

— Depinde. Două ore. Trei. Câteodată ea se duce la culcare și eu rămân.

— Bogdan, când ea se ridică și se duce la culcare — îți spune ceva?

O pauză lungă.

— Noapte bună.

— Și tu?

— Și eu.

— Te uiți la ea?

Tăcerea de acum e altfel. Nu calculează. Caută.

— Nu. (foarte încet) Nu cred că mă uit.

E o formă de absență pe care nimeni n-o numește pentru că nu se vede din afară. Nu lipsești de acasă. Ești acolo, pe fotoliu, la trei metri. Și totuși omul de lângă tine se ridică, spune noapte bună și pleacă într-o cameră, iar tu nu ridici capul. Cazinoul e mai puțin periculos pentru o relație decât fotoliul din sufragerie. La cazinou măcar se vede că nu ești acasă.

---

— Ai spus săptămâna trecută că te poți opri oricând.

— Da. Și e adevărat.

— Cum arată o seară în care nu joci?

— Nimic special. Am avut destule.

— Descrie-mi una.

Se gândește. Chiar se gândește, cu ochii undeva în podea, și îmi dau seama că e prima întrebare din două ședințe la care nu are un răspuns pregătit.

— Aș sta pe canapea cu ea.

— Și?

— Și... (o pauză) N-aș ști ce să fac.

— Cu ea?

— Cu mine.

Așa arată, de multe ori, dedesubtul unui comportament pe care toată lumea îl numește viciu. Nu plăcerea. Neștiința de a sta. Bogdan avea un buget, avea reguli, avea un fișier — și nu avea nicio idee ce face un om într-o seară în care nu e nimic de rezolvat.

---

Aproape de final:

— Bogdan, săptămâna trecută ți-am pus o întrebare și mi-ai dat trei răspunsuri. Ți-e dor să te întrebe. Ai spus nu, apoi nu, apoi nu știu.

— Îmi amintesc.

— Azi ai stat o seară întreagă așteptând o întrebare.

Tace mult. Se uită la telefonul întors cu fața în jos pe masă.

— Da.

— Nu îți cer să tragi vreo concluzie.

— Nu. (o pauză) Dar am tras una.

Nu i-am cerut-o. Și nu mi-a spus-o.

---

La ușă, își trage haina.

— Edi, o chestie. Aseară n-am jucat.

— Cum a fost?

— M-am uitat la serial cu ea. (ridică din umeri) A fost prost serialul.

Zâmbește. Un zâmbet întreg, de data asta, fără jumătatea aia autoironică din prima ședință.

— Ne vedem marțea viitoare.

A închis ușa.

---

Am scos foaia de săptămâna trecută. Scria „Control", și dedesubt „Andreea".

Am tăiat „Control".

Am scris în loc: *Cine se uită la el?*

---

Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.