Bogdan a spus cu voce tare propoziția pe care o ocolea de doi ani
Bogdan nu a jucat unsprezece zile.
A venit să-mi spună că asta dovedește că nu are o problemă. A plecat după ce a spus altceva.
Intră. De data asta nu e la fix — e cu trei minute mai devreme, ceea ce la el înseamnă ceva. Nu are haină. Cămașa cu mânecile suflecate.
Se așază. Telefonul rămâne în buzunar.
— Unsprezece zile.
— Cum a fost?
— Ușor. Suspect de ușor. Și asta e ce voiam să-ți spun: dacă mă puteam opri unsprezece zile fără niciun efort, atunci nu e dependență. Am citit criteriile. Nu le bifez.
— Bine.
Se oprește.
— Cum adică bine?
— Ai stat unsprezece zile fără să joci și ai constatat că poți. Ce să spun altceva?
Bogdan venise pregătit pentru o dispută. Își construise dosarul, își pregătise argumentele, se aștepta să-l contrazic. Eu chiar nu aveam ce să contrazic — el stătuse unsprezece zile fără să joace, asta era realitatea lui și nu a mea. Așa că am spus ce credeam. Și, fără cineva de partea cealaltă a mesei, a rămas singur cu propriul dosar.
Tăcere lungă. Aproape un minut.
— Nu a fost chiar ușor.
— Spune-mi.
— În prima seară a fost bine. A doua, la fel. A treia zi am ajuns acasă și Andreea nu era, avea o cină cu fetele. Și am stat în sufragerie singur, cu televizorul pornit, și n-am putut. Nu în sensul că am jucat. N-am jucat. Dar am stat două ore cu laptopul deschis lângă mine, fără să-l ating, uitându-mă la un meci de tenis care nu mă interesează.
— Ce era în tine în cele două ore?
— Nimic. (imediat) Asta e chestia. Nimic. Nu era poftă, nu era chin, nu era... nimic. Era un fel de gol foarte mare și foarte plictisitor. Ca o duminică după-amiaza când erai copil și nu aveai ce face și nu venea nimeni.
Se oprește. Cred că se aude.
— Nu m-am mai gândit la asta de treizeci de ani.
Bogdan intrase într-un loc pe care nu-l căuta. Nu vorbeam despre poker. Vorbeam despre o duminică din copilărie în care nu venise nimeni. Nu am pus nicio întrebare. Când un om ajunge singur acolo, orice întrebare e o mână care îl trage înapoi la suprafață.
Stă câteva secunde.
— Când Andreea s-a întors, la unsprezece, m-am bucurat mai mult decât... (se oprește) Am simțit o ușurare fizică. Am auzit cheia și mi s-a desfăcut ceva în piept. Și ea a intrat, a zis „hei", și-a scos pantofii și s-a dus la baie.
— Și tu?
— Și eu am zis „hei".
Tăcere.
— Atât. Am zis „hei". Omul pentru care aștepatasem două ore fără să știu că îl aștept.
— Bogdan, ce ai fi vrut să-i spui?
Tace mult. E prima ședință în care tăcerile lui nu mai sunt calcul.
— Că mă bucur că a venit.
— Și de ce nu i-ai spus?
— Pentru că sună... (caută) Pentru că înseamnă că am nevoie de ea. Și dacă spun asta, e o poziție din care nu mai poți negocia nimic.
— Cu cine negociezi, Bogdan?
Ridică privirea. Se uită la mine mai mult decât e confortabil.
— Nu știu.
A spus „nu știu" și de data asta nu era o retragere. Era exact ce era: un om de treizeci și doi de ani care își dăduse seama, în cameră, că își apără o poziție într-o negociere pe care n-o poartă cu nimeni.
— Ziua a patra?
— Am jucat. (fără ezitare) Vineri seara. Trei ore.
— Ce s-a întâmplat înainte?
— Nimic special. Am ajuns acasă, Andreea era pe canapea, am mâncat, ea s-a uitat la ceva, eu am luat laptopul.
— Ați vorbit în seara aia?
Se gândește.
— Nu. Nu cred.
— Și în cele trei seri dinainte, când n-ai jucat?
Se oprește complet.
— Am vorbit. (mai încet) Am vorbit destul de mult, de fapt. Într-o seară am stat până pe la unu. Despre nimic. Despre ce vrea ea să facă la anul, despre un tip de la firma ei. Nimic important.
— Ai spus „nimic important" de două ori într-o propoziție.
— Da. (aproape un zâmbet) Am observat.
Trei seri de vorbit despre nimic, care s-au terminat la unu noaptea. Un om care a stat treaz până la patru la o masă de poker de sute de ori nu se plictisește. Bogdan tocmai descoperise că poate să stea treaz și pentru altceva — și nu știa unde să pună descoperirea asta, pentru că nu avea nicio categorie pentru ea.
— Bogdan, îți pun o întrebare și nu ai nicio obligație să răspunzi azi.
— Spune.
— Andreea știe cât joci?
Tăcere lungă.
— Știe că joc.
— Nu asta te-am întrebat.
— Nu. Nu știe cât. Nu știe orele. Nu știe sumele. (o pauză) Nu i-am spus niciodată. Ea a aflat singură, ce a aflat, din ce a văzut.
— De ce nu i-ai spus?
— Pentru că ar fi devenit o problemă. Și nu e o problemă.
Aștept.
— Sau pentru că... (se oprește, și ceva în postură cedează, umerii coboară cu un centimetru) Dacă îi spun, nu mai pot să mă prefac că e sub control.
— Față de ea?
Se uită în podea.
— Față de mine.
Am stat amândoi în tăcere. Nu era o tăcere goală. Era genul de tăcere în care ceva se așază.
Apoi Bogdan a spus, fără să ridice privirea, cu o voce mult mai simplă decât toate vocile lui de până atunci:
— Edi, eu nu știu dacă pot să mă opresc.
Nu a plâns. Nu i-a tremurat vocea. A spus-o cum spui o adresă.
Doi ani de fișiere, reguli, procente și argumente juridice s-au strâns într-o propoziție de opt cuvinte. Nu i-am răspuns imediat. Ce se cerea acolo nu era o soluție. Era un martor.
— Ai spus asta vreodată cuiva?
— Nu.
— Ție?
Tace.
— Nu în cuvintele astea.
— Cum e acum, după ce ai spus-o?
Tace. Nu ca să formuleze. Verifică.
— Mă așteptam să fie mai rău.
Ridică privirea.
— Nu s-a întâmplat nimic.
— Și acum ce fac?
— Nu știu.
Se uită la mine. Aștept să vină iritarea — un om care plătește o oră ca să audă „nu știu" are tot dreptul să fie iritat.
Nu vine.
— Da. (dă din cap încet) Nici eu.
A treia ședință, și „nu știu" a încetat să fie o înfrângere pentru el. Un avocat trăiește din a avea răspunsul înainte să fie întrebat. Bogdan tocmai stătuse zece secunde într-un loc fără răspuns, fără să se apere de el.
Apoi, după o vreme, a spus el ceva. Nu l-am întrebat, nu i-am propus. A venit singur, mai încet, ca și cum ar fi testat cum sună.
Nu scriu aici ce a spus. E al lui, și e prea devreme ca să fie al altcuiva.
La ușă, își suflecă mâneca la loc, se uită la ceas.
Nu întreabă nimic.
Prima ședință m-a întrebat dacă am jucat vreodată poker. A doua mi-a spus că serialul a fost prost. Azi doar stă o secundă în prag, cu mâna pe clanță.
— Marți?
— Marți.
A închis ușa.
Am rămas cu foaia din prima ședință în față. „Control", tăiat. „Andreea". Și întrebarea de săptămâna trecută — cine se uită la el.
Am întors foaia și am scris pe partea cealaltă, ca început de pagină nouă:
Un om care spune „nu știu dacă pot" nu mai e singur cu asta.
Nu e vindecat. Nu s-a terminat nimic. Bogdan o să joace probabil și săptămâna asta, și o să vină marți și o să-mi spună. Dar e o diferență între un om care se ascunde de o problemă și un om care a spus-o cu voce tare în fața cuiva.
Prima e o poziție.
A doua e un început.
Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.
Primește fiecare episod nou cu 2-3 zile înainte de publicare.
Fără spam. Te dezabonezi oricând.