Și eu sunt tot aici.

A venit la fix, ca de obicei. Dar nu s-a așezat imediat. A rămas o clipă în picioare, cu geaca în mână, ca și cum ar fi cântărit dacă rămâne.

— Săptămâna trecută te-am întrebat ceva, a zis. Și nu mi-ai răspuns.

S-a așezat abia după ce a spus-o. Geaca a rămas pe genunchi, nu pe cuier.

Doarme ceva mai bine, cu pauze. Mănâncă la ore fixe, nu când îi e foame, pentru că încă nu-i e. A răspuns scurt, aproape nerăbdător, și s-a întors imediat la ce adusese.

— Am stat toată săptămâna cu asta. Vin aici, plătesc, îți spun lucruri pe care nu le-am spus nimănui. Și când întreb o dată ceva concret, tu îmi întorci întrebarea.

Vorbea mai repede decât îl auzisem vreodată. Fără pauzele lui obișnuite. Fără „adică”.

— Toată viața mi-a spus cineva ce să fac. Mama, profesorii, îndrumătorul. Acum am găsit singurul om care n-o face, și tocmai acum aș fi avut nevoie.

A mai spus ceva, mai încet:

— Mi s-a părut că te distrai. Că e un fel de joc pentru tine, să vezi ce fac.

Apoi s-a oprit brusc, ca un om care a mers prea departe pe o scară fără balustradă și abia acum se uită în jos.

---

Aici am simțit două lucruri, aproape în același timp.

Primul a fost bucurie. Ciudată, nepotrivită, pe care n-aveam cum s-o spun. După patru ședințe în care furia nu exista nicăieri, era în cameră. Și era îndreptată spre mine.

Al doilea a venit imediat după și era mai puțin onorabil. Voiam să mă explic. Să-i spun de ce n-am răspuns, să-i arăt că am avut motive bune, că nu l-am lăsat singur. Fraza cu jocul m-a atins mai ales. Voiam să-i spun repede că n-a fost nimic din asta. Voiam, pe scurt, să nu mai fie supărat pe mine.

M-am recunoscut în asta. Era exact mișcarea lui: cineva e nemulțumit, iar eu vreau să repar repede, înainte să se ajungă într-un punct cu încărcătură emoțională mare, e prea greu de dus, e prea mult de simțit.

În formare am auzit de multe ori că momentele astea sunt printre cele mai importante dintr-o terapie. Știam asta. Altceva e să stai în ele, cu cineva care e supărat pe tine, și să nu faci nimic ca să-l potolești.

Mi-am amintit ce îmi spunea supervizoarea mea în primii ani: când un client se supără pe tine, nu te grăbi să scoți furia din cameră. Abia a intrat.

N-am reparat.

— Ești supărat pe mine, i-am spus.

S-a oprit. Abia atunci și-a dat seama ce făcuse. Am văzut cum vine reflexul: umerii au coborât, mâinile au căutat genunchii, privirea a plecat spre fereastră.

— Nu, adică… nu vreau să sune urât. Nu e vina ta. Tu îți faci meseria. Probabil că așa trebuie.

— Ai fost supărat pe mine, i-am spus. Și eu sunt tot aici.

S-a uitat la mine lung. Nu în podea, ca în prima ședință. Drept.

— Da, a zis. Am fost. Sunt.

— Cum e să spui asta?

A respirat adânc, ca după un efort.

— Ciudat. Îmi e cald. Ca la masa aia, atunci.

A tăcut o clipă.

— Dar de data asta nu vreau să mă ridic.

Am lăsat să treacă un timp. Nu mult.

— Și cu jocul, i-am spus. Înțeleg de ce ți s-a părut așa. Nu ți-am răspuns pentru că orice ți-aș fi spus ar fi devenit al tău până seara. Și n-am mai fi știut niciunul dintre noi ce voiai tu.

N-am spus-o ca să-l liniștesc. Era adevărul, spus o singură dată. A ascultat și a dat din cap. Nu s-a grăbit să spună că e în regulă. Și nici eu n-aveam nevoie s-o spună.

Nimeni n-a plâns. Nimeni n-a pus furculița jos.

---

După asta a vorbit altfel. Mai încet, dar fără să-și ceară scuze pentru fiecare propoziție.

Mi-a povestit întâi despre spital. Miercuri, la raport, îndrumătorul a împărțit cazurile pentru săptămâna următoare. El a primit iar ce primește de obicei: gărzile de weekend, pansamentele, scrisorile medicale. Operațiile la care voia să intre au mers la alții. Una dintre ele, o proteză de șold pe care o urmărise de o lună, a mers la un coleg din anul trei, care nici nu citise foaia de observație.

— Primul meu gând a fost că probabil merită mai mult decât mine, a zis.

— Și am simțit ceva aici, a zis, și și-a pus mâna pe piept, sub claviculă. Cald. Ca o presiune. Nu știam ce e. Am crezut că e de la cafea.

— Și acum?

S-a uitat la mână, încă acolo.

— Acum cred că semăna cu ce am simțit când am intrat azi.

N-am pus nume. Îl găsise aproape singur, iar numele trebuia să rămână al lui.

Nu i-a spus nimic îndrumătorului. A luat lista și a plecat. Dar n-a mai spus „nu era decizia mea”, cum spusese despre glezna fetei de 25 de ani. A spus altceva:

— Mi-ar fi plăcut să intru la artroplastie. M-am pregătit pentru ea.

O propoziție mică, la persoana întâi, despre ce voia el.

I-am spus-o înapoi, exact cum o spusese. A ascultat-o ca pe vocea altcuiva.

— Sună bine, a zis după o vreme. Sună a cineva care știe ce vrea.

N-am adăugat nimic. Era a doua oară când vorbea despre sine ca despre altcineva. Prima oară fusese despre Ioan.

---

Apoi telefonul. Joi seara, la nouă, a sunat și el n-a răspuns. Era la duș. La nouă și un sfert a sunat iar. La nouă și jumătate a venit mesajul: „S-a întâmplat ceva?”

— Și ce-ai făcut?

— Am ieșit ud, cu prosopul pe mine. Am luat telefonul. Și pe urmă… nu știu de ce, n-am scris imediat.

— Cât ai stat?

— Cinci minute. M-am uitat la ceas. Am stat pe marginea patului cu telefonul în mână și mă gândeam că acum ea stă în bucătărie și se uită la telefon. Și că e vina mea. O vedeam cu cana de ceai în mână, ca atunci, în iarna aia. Mi-a venit să scriu ceva repede, orice, doar să se termine.

— Și ce te-a oprit?

— Nu știu. Poate ce vorbim aici. Am vrut să văd ce se întâmplă dacă aștept.

— Și?

— Și nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a prăbușit nimic. La nouă și treizeci și cinci i-am scris că eram la duș. Mi-am cerut scuze. Ea a scris „bine, puiule, noapte bună”. Atât.

— Puiule, am repetat.

— Da. Am 29 de ani, a zis. Și tot puiul sunt.

N-a râs. Dar nici nu și-a cerut scuze pentru ce spusese.

A tăcut. Apoi, cu o mirare aproape de copil:

— Toată viața am crezut că dacă nu răspund, se termină lumea.

L-am întrebat cum a fost restul serii.

— Am dormit, a zis. Nu toată noaptea. Dar am adormit fără să mă uit la telefon.

Despre Irina n-a vorbit. Am observat și am lăsat așa. Era a lui, și nu era încă momentul lui.

Cu câteva minute înainte de final l-am întrebat cum a fost ședința de azi.

— Obositoare, a zis. Dar alt fel de obositoare. Ca după o gardă în care chiar ai făcut ceva.

M-am gândit, ascultându-l, că patru săptămâni am căutat furia lui și n-am găsit-o nicăieri. Iar azi a venit singură, pe ușă, cu geaca în mână. Și primul lucru pe care l-a făcut a fost să verifice dacă eu rămân în picioare.

---

Spre final, cu mâna pe clanță, s-a întors. De data asta cu totul, nu doar cu capul.

— Știi că tot nu mi-ai răspuns. La ce-ai face tu.

— Știu.

A zâmbit. Un zâmbet care nu cerea voie.

— Bine, a zis. Atunci mă gândesc eu.

---

Notă: A cincea ședință. Prima furie din tot arcul, și e îndreptată spre mine, poate locul cel mai sigur în care putea să apară. Am simțit nevoia să mă justific, să repar repede. Era mișcarea lui, în mine. N-am făcut-o. Am rămas. Furia a existat și n-a dărâmat pe nimeni: „Îmi e cald, ca la masa aia. Dar de data asta nu vreau să mă ridic.” La spital, o presiune sub claviculă pe care a crezut-o de la cafea, și prima propoziție la persoana întâi despre ce vrea. Acasă, cinci minute cu telefonul în mână în care nu s-a prăbușit nimic. Irina rămâne neatinsă; e a lui, nu a mea. La ușă: „Atunci mă gândesc eu.”

---

Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

Despre ce simte corpul înaintea minții, ca presiunea de sub claviculă pe care Ionuț a crezut-o de la cafea: Cum să recunoști ce simți cu adevărat.