Am mâncat tot. Nu-mi era foame.

A intrat cu telefonul în mână. L-a pus pe masă, cu ecranul în jos, și s-a așezat. În primele zece minute a vibrat de două ori. Nu s-a uitat la el. Dar de fiecare dată ochii i s-au dus într-acolo și înapoi, ca la un monitor dintr-o sală de alături.

Am început, ca în ultimele săptămâni, cu ce conveniserăm. A răspuns scurt și limpede. Doarme puțin mai mult. Nu mult. Se trezește tot înainte de alarmă, dar acum mai rămâne în pat, nu se ridică imediat. Lucrurile pe care le stabiliserăm țin. L-am crezut și i-am spus că îl cred.

Apoi a zis, fără legătură aparentă:

— Duminică am fost la mama.

Merge în fiecare duminică. Nu e o regulă, a ținut să precizeze. Așa s-a nimerit, de când a plecat de acasă, acum unsprezece ani. Ea locuiește în același apartament în care a crescut el. Camera lui e neschimbată. Pianul e tot acolo, cu un milieu croșetat pe capac și o fotografie de la absolvire pe milieu.

— Nimeni nu mai cântă la el, a zis. Dar ea îl acordă o dată pe an.

A gătit sarmale. A pus pe masă, ca de obicei, mai mult decât pot mânca doi oameni. S-a uitat la el lung, de la ușă, și a zis că e tras la față, că îl omoară spitalul ăla. Și imediat după: „Dar lasă, merită. Doctor.”

— Și am mâncat tot, a zis Ionuț.

— Îți era foame?

— Nu. Nu mi-e foame de vreo două luni.

A spus-o simplu, cum spusese în prima ședință că halatul stă altfel pe el.

— Atunci de ce?

S-a uitat la mine ca la cineva care te întreabă de ce respiri.

— Păi dacă lăsam în farfurie, se întrista. Și dacă se întristează, eu…

A lăsat propoziția acolo. Nu era nevoie s-o termine. O terminase acum o săptămână, cu o furculiță pusă pe masă.

L-am întrebat cum a fost după aceea, după ce a mâncat tot.

— Greu, a zis. Am stat cu ea la televizor până la șapte. Mă durea stomacul. Nu i-am zis.

— Ce te-ar fi oprit să-i spui?

S-a gândit puțin.

— Ar fi zis că a pus prea mult. Și ar fi fost vina ei. Și apoi ar fi fost a mea, că am făcut-o să se simtă vinovată.

A zâmbit scurt, la cât de încâlcit suna. Nu era nimic amuzant în propoziția asta. Era un mecanism întreg, spus dintr-o suflare, ca un drum parcurs de atâtea ori încât nu-l mai vezi.

---

Am rămas cu imaginea asta mai mult decât cu orice altceva din ședință. Un om căruia nu-i e foame de două luni, mâncând tot din farfurie ca să nu vadă o față întristată. Corpul lui spunea nu. Iar el mânca peste nu.

L-am întrebat de telefon.

— E mama, a zis. Mă sună seara, la nouă. Dacă nu răspund, sună iar la nouă și un sfert. La nouă și jumătate îmi scrie: „S-a întâmplat ceva?”

A zâmbit când a spus asta. Apoi a încetat să zâmbească.

— Și când ești de gardă?

— Atunci îi scriu eu înainte. La opt și jumătate. Ca să nu sune.

Așadar, și în nopțile în care operează până la trei dimineața, există un moment, la opt și jumătate, în care Ionuț are grijă ca mama lui să nu se îngrijoreze.

— De când a plecat tata, eu am fost bărbatul casei. Așa îmi zicea bunica. Aveam opt ani.

— Ce însemna asta, la opt ani?

S-a gândit. Și, pentru prima dată în patru ședințe, a răspuns cu o listă care nu era despre el.

— Să nu plângă. Să nu fie singură seara. Să aibă ce povesti despre mine. Să nu-i dau motive.

„Să nu-i dau motive.” Am auzit-o ca pe un regulament. Unul pe care nu i l-a dat nimeni în scris și pe care l-a respectat mai bine decât orice altceva.

Mi-a povestit apoi, fără să-l întreb, o seară din iarna aceea. Tatăl plecase de câteva săptămâni. Mama stătea în bucătărie, pe întuneric, cu o cană de ceai care se răcise. El s-a trezit, a venit în ușă și a întrebat-o dacă vrea să-i cânte ceva. Ea a zis da. A cântat ce știa atunci, două piese din caietul de începător, de mai multe ori, până când ea a zâmbit.

— Și cum era pentru tine, acolo, la pian?

— Îmi era frig la picioare, a zis. Eram desculț. Dar nu voiam să mă duc după papuci, ca să nu se oprească.

— Atunci am învățat că pot s-o fac să se simtă mai bine, a adăugat.

Apoi, după o pauză:

— Și n-am mai putut să mă opresc.

---

Pe urmă a apărut Irina.

N-o mai pomenise de la prima ședință, când spusese că ea l-a trimis aici. Acum a vorbit despre ea în treacăt, ca și cum ar fi vorbit despre programul de gărzi:

— Irina vrea să ne mutăm împreună. Are o ofertă la o clinică din Cluj, din martie.

Sunt împreună de trei ani. S-au cunoscut în primul an de rezidențiat, la o gardă, la patru dimineața, la automatul de cafea care nu dădea rest. Ea i-a spus că arată ca un om care n-a mâncat de două zile. Era adevărat.

— Și cum e cu ea? am întrebat.

S-a gândit mai mult decât mă așteptam.

— Când îi spun nu, nu se întâmplă nimic, a zis. Se uită la mine și așteaptă. La început nu știam ce să fac cu asta. Credeam că e supărată și n-o arată.

Oferta din Cluj a venit acum trei săptămâni. Ea i-a spus imediat. N-a hotărât nimic fără el. I-a zis doar că are timp să se gândească până la Crăciun.

— Și tu?

A tăcut mult. Și apoi a spus un cuvânt pe care nu-l mai spusese în camera asta. Niciodată.

— Vreau.

L-a spus încet. Aproape ca pe o greșeală de pronunție. Și imediat, în aceeași respirație:

— Dar ea n-are pe nimeni. Dacă plec la Cluj, cine mai răspunde la nouă?

Aici am simțit ceva ce trebuie să scriu cinstit. Am simțit tragerea. O voce în mine care voia să spună: „Du-te. E viața ta. Ai 29 de ani.” Era o voce caldă și bine intenționată. Și era exact vocea pe care n-aveam voie s-o folosesc. Ar fi fost încă cineva care îi spune ce să vrea. Chiar dacă i-ar fi spus să vrea ce voia deja. Mai ales atunci.

Am recunoscut vocea. E vocea omului care știe cum ar trebui să arate viața altuia. Am purtat-o ani întregi, în birouri, înainte de cabinet, când mi se părea că a ajuta pe cineva înseamnă a avea răspunsul înaintea lui.

Am tăcut. Și i-am întors doar ce auzisem:

— Ai spus „vreau”. Și imediat după ai întrebat cine îi mai răspunde ei.

S-a uitat la mâini. De data asta nu erau strânse. Stăteau deschise pe genunchi, cu palmele în sus, ca ale cuiva care nu știe ce să facă cu ele.

— Mi se pare că dacă aleg ceva pentru mine, îi iau ei ceva, a zis. Ca și cum n-ar ajunge pentru amândoi.

N-am spus nimic. Nu era nimic de adăugat la o propoziție atât de exactă.

---

Spre final m-a întrebat direct, ca un om obosit să tot poarte singur o întrebare:

— Tu ce-ai face?

Era prima dată când îmi cerea un răspuns. Și știam că orice i-aș fi spus ar fi devenit, până seara, al lui. Așa funcționase toată viața: cineva spunea, el ducea.

— Nu știu ce-aș face eu, i-am spus. Știu că azi, în camera asta, ai spus „vreau”. Și n-a plâns nimeni.

A râs. Scurt, surprins, prima dată de când vine. Apoi s-a oprit, ca și cum râsul ar fi fost ceva ce trebuia justificat.

S-a ridicat. Telefonul a vibrat iar pe masă. De data asta l-a luat, s-a uitat la ecran și n-a răspuns. L-a pus în buzunar.

La ușă, fără să se întoarcă:

— Irina m-a întrebat aseară ce vreau. I-am zis că nu știu.

O pauză.

— Nu era adevărat.

---

Notă: A patra ședință. Mâncat fără foame, ca să nu vadă o față întristată. „Bărbatul casei” la opt ani: să nu plângă ea, să nu fie singură, să nu-i dea motive. Apoi primul „vreau” rostit în cameră, urmat în aceeași respirație de vinovăție: dacă aleg ceva pentru mine, îi iau ei ceva. Am simțit tragerea de a-l împinge spre ce voia deja. N-am făcut-o — ar fi fost încă o voce care hotărăște în locul lui. Am arătat doar ce a spus. Iar la ușă a recunoscut că știe ce vrea. Nu i-a spus încă nimănui. Deocamdată știm doar noi doi.

---

Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

Despre cum arată, mai târziu, în relație, omul care a învățat de mic să nu dea motive: De ce faci tot bine și tot greșești în relație.