N-a țipat niciodată. A plâns.

A venit cu ceva pregătit. Se vedea din felul în care s-a așezat — mai repede decât de obicei, ca un om care are de spus ceva și se teme că, dacă așteaptă, o să se răzgândească.

— M-am tot gândit la ce m-ai întrebat data trecută.

N-a trebuit să-i amintesc care întrebare.

— Și tot n-am un răspuns, a zis. Dar am observat altceva. Nu-mi amintesc să mă fi întrebat cineva vreodată ce vreau. Nici măcar eu.

Am stat cu asta. E genul de propoziție pe care un om o spune o singură dată exact așa, înainte să o îmbrace în explicații.

Lucrurile pe care le convenisem săptămâna trecută le-a adus el în discuție, scurt, ca pe un raport. Le respectase. Am confirmat că ținem la ele și am mers mai departe, fără să transform asta în subiectul ședinței.

Și apoi a început să-mi povestească despre pian.

Avea zece ani. La școală se făceau înscrieri pentru un club de handbal și el voia să meargă. Nu insistent — a ținut să precizeze asta de două ori, că nu era genul de copil care insistă. A întrebat acasă, seara, la masă.

Mama lui n-a spus nu.

— A pus furculița jos, a zis Ionuț. Și a început să plângă. N-a țipat. Mama n-a țipat niciodată la mine, în viața ei. A plâns și a zis că ea a renunțat la tot pentru mine și că eu vreau să-mi rup mâinile la handbal, când aș putea să fac ceva frumos. Și că e în regulă, dacă asta vreau, o să se descurce ea cumva.

— Și ce ai făcut?

— M-am dus la pian, a zis. Nouă ani.

A spus-o fără ironie. Ca pe o informație.

Am întrebat dacă i-a plăcut pianul.

S-a gândit. Chiar s-a gândit, cu ochii undeva între noi.

— Nu știu, a zis. Eram bun.

---

Aici e locul unde am simțit, în mine, ceva ce el nu simțea în cameră. Un copil de zece ani întreabă dacă poate face handbal și pleacă de la masa aia învățând că dorința lui costă lacrimile mamei. Nouă ani la un instrument despre care, la douăzeci și nouă, nu poate spune dacă i-a plăcut. Doar că era bun.

Eu eram supărat. El nu.

Asta e partea pe care am ținut-o pentru mine și o scriu aici: în toată povestea lui nu există furie. Nicăieri. Există vinovăție — multă, meticuloasă, bine întreținută. Dar furia a fost demontată undeva, devreme, piesă cu piesă. Probabil pentru că într-o casă în care mama plânge, furia unui copil nu are unde să existe fără să omoare pe cineva.

Am rămas cu el în amintire, fără să interpretez. L-am întrebat cum era la masa aia, atunci, în seara aceea.

— Cald, a zis. Îmi era foarte cald. Am cerut voie să mă ridic.

Și, spunând asta, și-a strâns pumnul pe genunchi. Nu tare. Un gest mic, de care nu era conștient.

I l-am arătat. Nu ca pe o descoperire — doar i-am spus ce văd.

S-a uitat la mâna lui ca la ceva care nu era al lui. A desfăcut-o imediat.

— Nu, nu sunt supărat pe ea, a zis. Repede. Înainte să-l fi întrebat.

Am tăcut.

— Adică… a fost singură cu mine. Tata plecase. A făcut tot ce a putut.

Iar tăcere. Și apoi, mai încet, aproape ca și cum ar fi testat dacă podeaua ține:

— Poate că uneori a fost cam mult.

A durat două secunde. Pe urmă a luat-o înapoi.

— Nu, nu e corect ce spun. Chiar a fost un om bun. Eu sunt de vină că o iau așa.

N-am corectat nimic. N-am spus „ai dreptul să fii supărat”, pentru că nu e adevărat că ajută — un om nu primește dreptul ăsta de la altcineva, altfel rămâne tot al altcuiva. Am spus doar ce era de spus:

— Ai spus ceva și apoi ți l-ai luat înapoi. Ai observat?

A dat din cap că da. Nu a mai adăugat nimic.

---

Spre final l-am întrebat un lucru la care mă gândeam de trei săptămâni.

— Cine ți-a spus prima dată Ionuț?

Nici n-a trebuit să caute.

— Ea. Toată lumea după ea.

— Și Ioan?

— Ioan e pe diplomă, a zis. Și pe ecuson.

Apoi, după o pauză:

— Sună a altcineva.

— A cine?

S-a ridicat să plece. Și-a luat geaca. Și abia când avea mâna pe clanță, fără să se întoarcă:

— A cineva care ar fi putut să facă handbal.

---

Notă: A treia ședință. Întrebarea de săptămâna trecută a lucrat în el între ședințe — a adus-o singur. Pianul: la zece ani învață că a vrea ceva costă lacrimile mamei. Nouă ani la un instrument despre care nu poate spune dacă i-a plăcut, doar că era bun. Furia nu apare nicăieri; apare pumnul strâns, pe care nu-l simte. Prima critică la adresa mamei a durat două secunde și a fost retrasă cu „eu sunt de vină”. Nu am dat drepturi, nu am interpretat. Am arătat doar retragerea. Iar la ușă, pentru prima dată, Ioan a fost cineva — cineva care ar fi putut să facă handbal. Acolo mergem.

---

Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

Despre emoțiile pe care le simte corpul înaintea minții — cum ar fi un pumn strâns pe genunchi: Cum să recunoști ce simți cu adevărat.