A zis că acum poate să moară liniștită

A venit la fix. S-a așezat, și-a pus mâinile pe genunchi și n-a spus nimic.

Îi promisesem că e în regulă să nu aibă nimic de spus. Nu mă gândisem că o să mă țină de cuvânt din prima.

Am rămas. Am numărat, în gând, cam cât trecuse. Trei minute. Apoi cinci. La șapte am încetat să mai număr, pentru că mi-am dat seama ce fac — măsuram tăcerea ca pe un simptom, în loc s-o las să fie ce era.

E ceva ce am învățat greu în meseria asta: tăcerea unui om nu e gol. E plin cu ceva pentru care încă nu are cuvinte. Dacă o umplu eu, îi iau exact munca pe care venise s-o facă.

Așa că am stat. Și, undeva pe la minutul zece, ceva s-a schimbat în felul în care respira.

— Am ajuns acasă aseară la unu și jumătate, a zis. Am stat în mașină în parcare până la trei.

Nu se uita la mine. Vorbea spre podea, ca data trecută.

— Nu făceam nimic. Nu ascultam nimic. Stăteam.

L-am întrebat cum era acolo, în mașină.

— Liniște, a zis. E singurul loc unde nu trebuie să fiu nimic.

Am simțit greutatea propoziției înainte s-o înțeleg. Un om de 29 de ani pentru care singurul loc din lume unde nu i se cere nimic e o mașină parcată, la trei dimineața, în fața blocului în care locuiește.

---

Aici am făcut ceea ce îmi promisesem că fac. I-am spus pe față.

— Ionuț, o să te întreb ceva direct. Nu ca să bifez ceva, nu ca să te evaluez. Îți spun de ce întreb: pentru că îmi pasă ce se întâmplă cu tine între ședințele astea, și pentru că nu vreau să ghicesc.

A ridicat capul. Prima dată în ziua aia.

L-am întrebat despre nopțile alea. Dacă i se întâmplă să simtă că nu mai vrea să fie. Dacă gândul ăla vine, cât de des, și ce face cu el când vine.

Nu s-a speriat. Asta m-a lovit mai tare decât dacă s-ar fi speriat. Un om căruia nu i se pare ciudată întrebarea e un om care se gândise deja la ea.

A stat mult. Apoi:

— Nu vreau să mor, a zis. Aș vrea doar să nu mai fie nevoie să fiu.

Am lăsat asta să existe în cameră, întreagă, fără s-o corectez și fără s-o traduc.

Am mai stat cu el acolo o vreme. Am întrebat tot ce trebuia să întreb — calm, deschis, la vedere. A răspuns la toate. Nu eram în locul de care mă temusem, dar eram destul de aproape cât să nu plec urechea. Am convenit, amândoi, câteva lucruri foarte concrete pentru perioada asta. Pe unele le-a propus el. Mi s-a părut important să fie și ale lui, nu doar ale mele.

---

Și pe urmă, fără să caut, am ajuns în altă parte.

Vorbea despre cum a ales medicina. Îmi povestea cronologic, ordonat, ca un CV. Liceul, olimpiada de biologie, admiterea. La un moment dat a spus, în treacăt:

— Mama a plâns când am intrat. A zis că acum poate să moară liniștită.

A trecut mai departe. Următoarea propoziție era deja despre rezidențiat.

Am oprit-o acolo.

— Stai puțin. Ce ai simțit când a spus asta?

S-a uitat la mine ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea. Nu pentru că ar fi fost grea. Pentru că nu-i trecuse niciodată prin cap că e loc pentru ceva de simțit acolo.

— Păi… m-am bucurat, a zis. Era fericită.

— Și tu?

Tăcere. Alt fel de tăcere decât cea de la început. Nu goală. Blocată.

— Nu știu, a zis într-un final. Cred că n-am… Nu m-am întrebat.

N-am mers mai departe. Era o ușă, nu o cameră. Dacă împingeam, se închidea.

Dar am rămas cu ceva, din poziția mea: un om care a intrat într-o profesie de o viață și care, când povestește momentul ăla, nu are nicio propoziție despre el. Are una despre mama lui.

---

La final s-a ridicat mai încet decât data trecută.

— A fost ciudat azi, a zis.

— Ciudat cum?

S-a gândit.

— N-am mai stat atâta fără să spun nimic. Și nu m-a zorit nimeni.

---

Notă: A doua ședință. Zece minute de tăcere pe care nu le-a rupt nimeni. Am pus, deschis, întrebările din buzunar — e destul de aproape cât să rămân atent, și am convenit lucruri concrete, unele propuse de el. Iar apoi, „a zis că poate să moară liniștită” — spus în treacăt, ca o notă de subsol la propria lui viață. Când l-am întrebat ce a simțit, n-a avut răspuns. Nu pentru că nu voia. Pentru că nimeni nu-l întrebase vreodată. Acolo e camera. Nu intru până nu deschide el.

---

Personajele acestei serii sunt ficționale. Sunt compozite construite din ce văd în cabinet de ani buni — un gest aici, o reacție acolo, un tipar care se repetă. Confidențialitatea clienților reali rămâne intactă.

Despre de ce depresia la bărbați ajunge atât de rar la diagnostic, și ce se vede înainte: Suicidul la bărbați în România: semnele care se văd înainte.